„Marginea sistemului solar nu arată cum credeaţi”, comunică Voyager 1

Marginea sistemului solar este o noţiune extrem de largă pentru lumea ştiinţifică, aceasta putând fi considerată, în funcţie de necesităţile analizelor, de la apropiatele zone unde lumina sau gravitaţia solară devin insignifiante, până la extrem de îndepărtata zonă teoretică unde câmpul magnetic sau vântul solar se opresc. Această din urmă zonă, către care staţiile Voyager 1 şi 2 se îndreaptă, ar putea fi însă diferită de modelul acceptat până acum de oamenii de ştiinţă.

Lansate la un interval de 16 zile acum 35 de ani, staţiile Voyager, după ce şi-au terminat misiunea iniţială de studiere a planetelor îndepărtate din sistemul nostru solar, şi-au început lungă călătorie către marginile acestia. Voyager 1, care a fost ultima lansată dintre cele două, dar care a fost înscrisă pe o traiectorie care i-a indus o viteză mai mare, este cel mai îndepărtat obiect construit de mână omului şi cea mai importantă sursă pentru informaţiile aduse de la marginile sistemului solar.

Acum câţiva ani, Voyager 1 a intrat într-o zonă în care câmpul magnetic al Soarelui şi vântul solar au început să fie influenţate de presiunea mediului interstelar. Conform modelului teoretic folosit până acum, Voyager 1, aflat acum la o depărtare de 123 de unităţi astronomice, ar fi trebuit să intre într-o zonă în care vântul solar şi-a redus foarte mult puterea iar liniile câmpului magnetic au început să se curbeze sub acţiunea particulelor venite din exteriorul sistemului solar. Numai că datele furnizate de această staţie confirmă doar o parte din aceste aşteptări, în timp ce le contrazice pe celelalte, ceea ce i-a determinat pe cercetători să afirme că au descoperit o zonă marginală a sistemului solar despre a cărei existenţă nu aveam cunoştinţă până acum.

Începând din luna mai, Voyager 1 a trimis către Pământ date care confirmă încetinirea foarte puternică a vântului solar la circa o miime din valoarea sa originală, însă schimbarea direcţie acestuia şi curbura liniilor de câmp magnetic au întârziat să apară. În locul acestor fenomene, Voyager 1 a trimis date conform cărora particulele vântului solar au încetinit, mai degrabă decât să-şi schimbe direcţia, iar liniile de câmp magnetic, aşteptate să se reducă şi să se curbeze, şi-au păstrat direcţia de-a lungul căreia staţia a călătorit din 2004 şi chiar şi-au amplificat puterea.

Aceste fenomene s-au produs concomitent cu creşterile nivelurilor radiaţiilor provenite din afara sistemului solar, ceea ce i-a făcut pe cercetători sa propună un nou model, conform căreia câmpul magnetic solar se îmbină cu cel interstelar, în loc să se respingă, cum se credea până acum. Mai mult, această joncţiune magnetică este bidirecţională, permiţând schimbul de particule între heliosferă şi spaţiul interstelar.

Conform estimărilor, Voyager 1 va intra în zona mediului interstelar undeva în următorii 2 sau 3 ani, ocazie cu care putem primi şi alte surprize asemănătoare. Voyager 1 va mai funcţiona la parametrii actuali până în 2020, când va începe oprirea instrumentelor ştiinţifice în ordinea inversă a importanţei lor, în intervalul 2025 – 2030 fiind aşteptată epuizarea completă a surselor de energie şi decesul oficial al acestei staţii.