Recenzie „The Beast” (La Belva): Un thriller care nu zâmbește

Autor: Sebastian Ion 04.12.2020
Recenzie „The Beast” (La Belva): Un thriller care nu zâmbește
Foto: captură din video

„The Beast” este o producție italiană lansată în noiembrie și care pare că a avut ceva tracțiune la public, dar nu a fost tocmai bine primită.

Cu un scor de 5.2 pe IMdB și 27% pe Rotten Tomatoes ești puțin sceptic în ceea ce privește calitatea sa, tocmai de aceea am decis să-i acord șansă. Pe lângă asta aveam nevoie de o pauză de la cinematografia americană.

Netflix vine cu o listă lungă de reguli despre cum ar trebui să arate filmul tău, în cele din urmă sculptând atât de bine pelicula încât nu mai e nevoie de logo-ul de la început ca să-ți dai seama la ce te uiți. Iar la prima vedere „The Beast” pare că are identitate și scapă din matrița serviciului de streaming.

Citește și: Recenzie „The Christmas Chronicles: Part Two”: O nouă aventură de Crăciun

Ludovico Di Martino debutează ca regizor în primul său lungmetraj și face echipă alături de Fabrizio Gifuni, în rolul principal. Cel din urmă are o apariție în Hannibal, alături de Anthony Hopkins.

„The Beast” pornește în trombă, dar se oprește brusc și îl întâlnim pe Leonida (Fabrizio Gifuni). Este înconjurat de un aer misterios și o tragedie ascunsă. După două minute și jumătate, „Bestia” încă nu a scos un cuvânt. Tăcerea este apoi ruptă de o femeie care îl întreabă pe căpitanul Riva (Leonida) cum se mai simte. Din puținele vorbe și din ce am văzut până acum din flashback-urile sale, știm că este traumatizat și după ce murmură ceva despre serviciul militar de 30 de ani înțelegem că suferă de stres post-traumatic.

Doctorul îi întinde o cutie cu pastile, apoi iese din cabinetul medical pe melodia „Iron” a lui Woodkid, potrivită pentru un veteran cu viață grea și psihoză traumatică. Melodia ne însoțește prin genericului filmului și ajungem în sfârșit la titlul, scris cu majuscule roșii: LA BELVA („Bestia”)

Răpirea

Leonida participă la meciul de rugby al fiicei sale, Teresa (Giada Gagliardi), unde joacă împotriva băieților și pe care îi pune cu ușurință la respect.

De la depărtare, Leonida urmărește acțiunea și îi sunt aruncate câteva priviri reci din partea unui tânăr din tribune, Mattia (Emanuele Linfatti). Este fiul cel mare și totodată antrenorul și protectorul surorii sale mai mici, Teresa. Însă nu are o relație apropiată cu tatăl său.

Teresa este lăsată în grija lui Mattia, care decide să o scoată la o înghețată, dar într-un moment de neatenție este scapată din ochi și răpită. Leonida și polițiștii ajung în același timp la locul faptei, iar inspectorul șef Simonetti (Lino Musella) îl asigură că poliția va face tot ce poate pentru a-i găsi fiica. Dar răpitorii scapă, polițiștii pare că nu fac nimic, iar Leonida decide să-și facă singur dreptate.

În miezul său zace un alt film: „Taken”. Ambele filme urmează aceeași premisă și au la bază același protagonist înstrăinat de familia sa, cu „un set foarte special de abilități, abilități pe care le-a dobândit de-a lungul unei cariere foarte lungi…”. Curge cam în aeeasi direcție. Aș putea să fiu generos și să îmbogățesc lista cu alte filme în care avem astfel de protagoniști, minus scenele de răpire. Într-adevăr, generează audiență și este perfect ca spectacol vizual ușor de urmărit care te ține lipit de ecran și de punga de popcorn.

Foto: captură din video

Continuăm cu investigația lui Leonida și avem deja prima pistă. La polul opus se află poliția care derulează propria investigație. Poliția, ca de obicei, joacă un rol colectiv al personajului neîndemânatic și care pune bețe în roate eroului. Evident, oamenii legii își fac meseria, dar scopul lor este „să-l oprească pe bărbatul acesta(Leonida)”, altfel le încurcă ancheta.

Felul în care un film se folosește de astfel de motive ca să pipereze acțiunea și plotul pare leneș și nu aduce nimic în plus poveștii. Singurul său scop este acela de a mai pune presiune fară motiv pe protagonist și a mai adauga un moment tensionat pentru public.

Leonida avansează rapid și după primele 30 de minute deja îl prinde pe cel care a răpit-o pe fiica sa. Acesta nu divulgă nicio informație, iar lupta dintre cei doi se sfârșește cu răufăcătorul într-o baltă de sânge.

Complicele său reușește să scape, dar asta doar pentru „Bestia” este rănit în timpul luptei și forțat să abandoneze urmărirea.

Citește și: Recenzie „The Life Ahead”: O poveste despre viață dirijată cu căldură de Sophia Loren

Comparativ cu „Taken”, scenele de acțiune din „The Beast” nu sunt editate cu aceeași viteză, iar personajele au nevoie de mai puține cadre când se luptă sau trebuie să sară un gard. Deși scopul este să păstreze dinamismul fară a avea rău de mișcare, nu centrează niciodată scena și ritmul este în permanență rupt.

După ce este rănit, Leonida decide să-și îngrijească rănile în casa fostei soții, Angela (Monica Piseddu). Aceasta încearcă să ia legătura cu poliția, însă Leonida are un al șaselea simț și reflexele unei pisici, încât Angela nu apucă să termine de format numărul și este oprită de fostul soț.

Din nou personajul nostru refuză să colaboreze cu poliția. Încă nu înțelegem care este motivul care îl oprește să facă asta. Putem citi printre rânduri câteva indicii, dar este nevoie de multă generozitate pentru a-i îngădui comportamentul.

Poate doar pentru că schimburi de replici precum „O să mori”, „Dar fata noastră va trăi” nu pot avea loc atunci atunci când încetezi să mai flexezi bicepsul și începi să-ți folosești mintea. Și este nevoie de replicile astea dacă vrei să ai un fel de „Commando” în italiană pe timp de toamnă.

Agentul Belli și inspectorul șef Simonetti decid în cele din urmă să facă lucrurile cam în aceeași manieră improvizată ca Leonida, singura diferență este că cei doi nu au împreună pregătirea personajului principal. Însă au în spatele lor ajutorul unor lunetiști și în cel mai scurt timp ne aflăm într-o „confruntare mexicană” cu poliția și câțiva bandiți.

Din încăierare, agentul Belli este împușcat mortal în cap, deși lucrurile păreau sub control. Filmul are încă o dată nevoie să mai prelungească acțiunea și nu știe cum. Leonida apelează la un fost coleg din armată și prin dialogul dintre cei doi vedem puțin din trecutul său și de ce este numit: „Bestia”.

Regulile nu se aplică pentru „Bestie”

Cu ajutorul fostului camarad din trupele speciale, Leonida reușește să găsească locația fiicei sale și a celor care o țin sechestrată. Se infiltrează în liniște în casa în care este ținută fiica lui, dar înainte să poată ajunge la Teresa este oprit și nevoit să-și croiască drum cu forța.

Luptele, din nou, sunt coregrafiate lent, aproape sacadat. Spațiul în care se desfășoară acțiunea este mic, înghesuit, ca un labirit, însă nu se profită de decor. În schimb ne este prezentată o bătălie liniară la viteză redusă. Probabil că vrea să arate că Leonida a ajuns la capătul puterilor. Pot înțelege asta, dar izbucnirile sale de furie nu se explică într-o astfel de situație.

Ajunge mereu la locul acțiunii într-o răsuflare și încetinește de la primul pumn. Realismul iese din discuție când vorbim despre ce artificii supraomenești face înainte, dar spui la urmă că este totuși om și nu mai are benzină în rezervor.

Te aștepți să fie bătălia finală dacă nu ești atent la ceas, însă mai sunt peste 30 de minute și este clar că mai are un act de povestit.

Am aflat cine orchestrează întreagă operațiune, un mafiot flamboaiant poreclit Mozart (Andrea Pennacchi) și vrem să-l vedem pe Leonida cum duce treaba la bun sfârșit. Tranziția în ultimul act nu are pic de subtilitate și ne trece rapid prin trecutul lui Leonida și misiunile care și-au spus cuvântul. Este lăsat să moară într-o piscină, aproape înecat, dar miraculos și fară nicio explicație ajunge în ambulanță, apoi în spital, gata să o ia de la capăt.

Ultimul cuvânt de spus

Leonida reușește să scape din spital cu ajutorul lui Matti, îl găsește pe Mozart și după o scurtă bătălie „The Beast” te face să te întrebi: „Asta a fost tot?”

„Bestia” se alege cu un glonț în umăr, dar iese victorios după ce îl aruncă pe Mozart peste balustrada unui acoperiș.

Citește și: Recenzie „Arkansas”: Un thriller ambițios, dar monoton, care-și găsește amuzamentul în stereotipuri

Mai avem doar un mic moment de suspans, însă fară prea multe probleme, iar Leonida Riva reușește să o salveze pe fiica lui, Teresa.

În cele din urmă reconciliază cu fiul său și totul este împachetat într-un final fericit, pe muzica celor de la Greta van Fleet.

Avem de-a face cu o versiune diluată a lui „Taken”. Deși am avut răbdare cu el, „The Beast” depune efort și încearcă să-și dezvolte personalitatea în 97 de minute, dar nu face decât să imite, să adapteze și constant îți cere aprobarea dacă este bine ce face.

Este, din păcate, un film înțeles prost din pricina execuției. Ceea ce s-a vrut a avea mesajul că un părinte va trece prin foc și sabie pentru copii săi, indiferent ce-i arunci în cale, se transformă într-un film de acțiune generic în care au injectat puțină substanță.