Recenzie „The Queen’s Gambit”: Șahul ca suport pentru călătoria spirituală a unei tinere

Autor: Sebastian Ion 14.11.2020
Recenzie „The Queen’s Gambit”: Șahul ca suport pentru călătoria spirituală a unei tinere
Foto: Profimedia Images

Asemena unei mutări de șah geniale, „The Queen’s Gambit”, ultima producție Netlix reușește să surprindă și să te pună pe gânduri, mult timp după ce jocul a luat sfârșit.

Noua mini-serie este o dramă inspirantă despre maturizare, pierdere și dependență, cu o execuție captivantă din partea actorilor, un scenariu închegat și toate ingrediente unei povești minunate despre călătoria unei tinere femei în lumea șahului în anii ’60. Un joc care, să fim sinceri, nu țipă entuziasm când te gândești la el. Este probabil ultimul adjectiv care îți vine în minte.

Citește și: Recenzie „Barbarii”, unul dintre serialele momentului pe Netflix

Însă creatorii au făcut ceva uimitor, au ambalat experiența ca pe o dramă sportivă palpitantă, dar s-au concentrat pe dezvoltarea personajelor și au folosit jocul în sine că pe o busolă. Rezultatul final este un exemplu de poveste în care personajele au viață și ghidează acțiunea filmului.

„The Queen’s Gambit” o are ca protagonistă pe Anya Taylor-Joy în rolul lui „Beth Harmon” și ne oferă o interpretare fascinantă, reușind să captiveze prin nonconconformismul, naivitatea și curajul personajului său.

În permanență cu un rânjet sfidător în fața adversarilor, aceasta își croiește drum printr-o lume înșelătoare în încercarea de a ajunge cel mai bun jucător de șah din lume, în timp ce se luptă cu problemele emoționale și dependența de droguri și alcool.

La bază stă romanul cu același nume, scris de Walter Tevis și publicat în 1983, adaptat acum de creatorii seriei, Allan Scott și Scott Frank. Cel din urmă, pe lângă scenariu, este responsabil și cu regia întregii serii.

Sunteți probabil familiari cu munca celor doi din alte filme de success. Scott Frank este cunoscut pentru contribuția la scenariile filmelor „Minority Report” și „Logan”, iar Allan Scott este creditat pentru scenariul comediei „The Witches” sau thrillerul „Don’t Look Now”.

Ambii scriitori prolifici și cu o experiență cumulată de peste 80 de ani, cu un palmares la fel de impresionant, Scott Frank având două nominalizări la premiile Oscar. Astfel, ne puteam aștepta ca cei doi să fie cei mai potriviți pentru a insufla viață în romanul lui Tevis.

Cinematografia este un alt punct forțe, în spatele camerei și responsabil de imagine fiind Steven Meizler. Acesta a colaborat cu Steven Spielberg la numeroase filme și are la rândul său un CV impresionant. Printre cele mai importante titluri la care a lucrat se numără: „Schindler’s List”, „Saving Private Ryan”, „Minority Report” și „Armageddon”.

Astfel, Steven Meizler și Scott Frank reușesc să creeze o compoziție impresionantă. Luminile, încadrarea, paleta de culoare, ies suficient în evidență încât să producă o imagine naturală a epocii respective și totodată păstrează o astmosfera modernă.

O atmosferă completată de o coloană sonoră compusă de Carlos Rafael Rivera. Muzică este puternică, saturată de un pian melancolic și corzi alerte, potrivită pentru geniul, furtuna și calmul din mintea protagonistei, Beth Harmon.

Fiecare episod poartă denumirea unei tactici sau mutări pe tabla de șah, iar acest lucru este subtil reflectat în acțiunea filmului. Uneori în mod direct, în alte dăți doar o analogie.

Acțiunea se desfășoară în anii ’60, în timpul Războiului Rece, însă rivalitatea dintre americani și sovietici pare să fie doar în jocul de șah. Un joc de altfel dominat de bărbați, într-o lume în care femeile încă nu au pășit din plin.

Beth are o prezența hipnotizantă încă de la început, aproape ca o pată de culoare în lumea gri a șahului. Există într-adevăr o doză de sexism în atitudinea personajelor masculine, dar subtilă și niciodată nu asistăm la remarci misogine, grosolane, adresate în mod direct, însă simțim tensiunea din cameră si stigma pe care o poartă protagonista.

„Deschiderea” din „The Queen’s Gambit”

„Deschiderea”, un titlu potrivit pentru primul episod, ne-o arată pe Beth într-o camera de hotel, dezorientată, răvășită și agitată. Din primele minute înțelegem că avem de-a face cu un personaj complicat și tulburat. Scena este dinamică și ne poartă rapid prin holurile hotelului, până la tabla de șah, unde avem o scurtă întâlnire cu adversarul, însă nu îi acordăm atenție.

Citește și: „The Liberator” este o mini-serie de pe Netflix, bazată pe evenimente reale, care merită văzută

Tonul devine din nou calm, Beth pare să reflecte în tabla de șah, iar prima mișcare ne trimite la un moment din copilăria sa. Un moment pe care îl înțelegem imediat, prin prisma unei tragedii. Acum o întâlnim pe Beth, o tânără de opt ani (interpretată de Isla Johnson) care scapă nevătămată din accidentul de mașină care o ucide pe mama ei.
În urma evenimentului este plasată într-un orfelinat unde dezvoltă o pasiune și o dependență fizică și emoțională pentru două droguri: șah și tranchilizante mici și verzi.

Își descoperă din greșeală pasiunea pentru sportul minții când dă peste domnul Shaibel și tabla lui de șah. Acesta o învață primele mutări și este cel care o ajută și o încurajează să-și urmeze visul.  Își găsește refugiul în joc. Îi oferă un loc în care se simte în siguranță, o lume pe care o poate înțelege, anticipa și pe care o poate controla.

Foto: Profimedia Images

Ca toți ceilalți copii, este forțată să ia pastilele verzi, până când acestea sunt în cele din urmă interzise. Însă, în tot acest timp, Beth se agață de ele și devin un rău necesar. Începe să dezvolte o relație simbiotică cu micile tranchilizante, care inițial o ajută să proiecteze și să calculeze fiecare mișcare pe tabla de șah imaginară de pe tavanul camerei, însă relația în tandem dintre cele două droguri începe deja să-și spună cuvântul și va avea un impact din ce în ce mai mare pe parcursul vieții.

Într-un final, Beth este adoptată și părăsește orfelinatul, cu un bagaj considerabil mai mare decât atunci când a pășit în interiorul său. Cu o dorința înnăscută de reușită, este condusă de ego, trimițând-o atât pe culmile lumii competitive a șahului, cât și, din ce în ce mai mult, spre o viață turbulentă, alimentată de droguri și alcool. Ne dăm seama că este mai mult decât un film despre șah, este un studiu al personajului prin prisma jocului de strategie.

Jocul este folosit că o unealtă cu care descifrăm personajul, prin care îl putem umaniza. Deși formatul și acțiunea par a fi ca în orice altă dramă sportivă, sportul nu este tema în jurul căreia se desfășoară acțiunea. Meciurile au rolul de a maturiza și schimba personajul. În timpul și după fiecare meci important, încă de la primul contact pe care l-a avut cu jocul, observăm relația pe care o dezvoltă, în „The Queen’s Gambit”, Beth cu adversarul. Fiecare are un aport în viața ei.

Ne lasă impresia că nu are ce deprinde din jocul adversarilor, însă are nevoie să fure din umanitatea lor. Un personaj care pare că știe nativ totul despre șah și prea puțin despre viață.

De multe ori Beth pare mai degrabă naivă, neîndemanatică sau neexperimentată, decât complicată sau diferită de restul lumii. Aproape ca un copil care învață treptat lucruri banale, pe care adulții nu le bagă de seama.

După primele două episoade din „The Queen’s Gambit” nu am simțit că ar fi vreo miză. Personajul principal pare că nu întâlnește nici o barieră. Beth întâmpină dificultăți, dar sunt mai mult sau mai puțin superficiale, zidul care o împiedică să-și atingă țelul se transformă în ceva artificial, imaginar.

Prima înfrângere a lui Beth Harmon

Două 90 de minute avem un personaj care își începe drumul cu o tragedie, dar asistăm la dramă doar pe hârtie. Tonul este melancolic, fiecare personaj își ascunde latura tragică, dar nu lipsește decât zâmbetul că să transforme complet scena.

Citește și:Superintelligence”- comedia de pe HBO Max în care Melissa Mccarthy salvează omenirea

Lupta lui Beth este una psihologică, internă, dar avem acces doar la latura ei supraomenească și până în punctul ăsta nu vedem imperfecțiunile, ci doar mașinăria ce se ascunde în spatele ochilor.

Ești păcălit să crezi că personajul principal are o armură impenetrabilă, este de neînvins, iar atunci când pare că intervine ceva te aștepți că Beth să reușească imposibilul și să salveze situația. De data asta nu se mai întâmplă așa și pentru prima dată de când avem o miză, „The Queen’s Gambit” ne surprinde cu prima înfrângere a lui Beth Harmon.
Totuși nu se simte că o înfrângere, pare mai mult un inconvenient peste care putem trece sau pe care îl putem uita până la următorul episod. Însă această înfrângere va avea o altă greutate și va fi o lecție morală de care era nevoie. Urmările sunt subtile, iar regretul înfrângerii, spiritul agresiv și dornic de reușită devin din ce în ce mai pronunțate.
Deși revenim în scurt timp la normalitatea victoriei, înțelegem că Beth nu este doar emoțional vulnerabilă, ci și jocul ei poate fi exploatat iar infrângerea împotriva lui Borgov începe să capete mai mult sens prin prisma morții mamei adoptive.

Am remarcat că până la episodul patru nu avem un personaj negativ, umbra sovieticilor pare mai mult un mit. Inclusiv momentul înfruntării dintre Beth Harmon și Vasily Borgov transmite cu totul alt sentiment, acela că nu pe el trebuie să-l urâm, pentru că nu este o forță a răului, ci un catalizator. Nu avem un personaj negativ tradițional, cel puțin nu unul fizic. În schimb, cel mai mare dușman al lui Beth este ea însăși.

Benny Watts, cel de la care a suferit prima înfrângere, este un personaj ușor de plăcut și care a vrut de la început să o ajute pe Beth. Același lucru îl putem spune și despre Harry Beltik, care servește că antagonist doar pentru 30 de mutări și care mai târziu se transformă în mentor și prieten. Cu cei doi eroina dezvoltă o relație de prietenie și treptat amoroasă pe parcursul celui de-al cincilea episod, intitulat sugestiv „Fork”, aluzie la atacul simultan asupra două piese.

Episodul șase nu lasă prea mult loc pentru interpretare deoarece deschiderea primului episod ne permite să aruncăm o privire către acest moment și deja putem intui cursul evenimentelor. Cu toate astea „Deschiderea” ne oferă suficient cât să ne trezească interesul și lasă prea puțin loc imaginației, astfel suntem în continuare ancorați în poveste. Asistăm la o schimbare în dinamică și este prima dată când înțelegem singurătatea cu care se confruntă Beth. Rămasă singură după moartea mamei adoptive, aceasta se adâncește în obiceiurile vicioase și reușește să respingă persoanele din jurul ei.

Tema singurătății a existat încă de la început, dar până în acest moment nu am văzut ce înseamnă să fii singur cu adevărat. Astfel momentul ei psihotic capătă mai multă importantă și lupta internă a lui Beth atinge apogeul. Este probabil cel mai important moment, deoarece concluzionează tema principală, vedem cum își înfrânge demonii și depășește obsesia și furia care-i alimentează jocul. Ajungem aproape de finalul procesului de maturizare și vedem o altă față a lui Beth, stăpână pe propriile emoții.

Ca în orice poveste bună, ultimul episod ne întoarce la origine

În primul act trăim aceeași nostalgie cu personajul principal în timp ce suntem purtați prin locurile care i-au modelat personalitatea și reîntâlnim oamenii care au contribuit la succesul ei.

Vedem pentru prima dată șirul complet al evenimentelor care au dus la moartea mamei sale, iar Beth este din nou nevoită să îndure pierderea, de această dată prin moartea mentorului său, domnul Shaibel. Cu toate astea vedem un personaj care nu mai poartă aceeași povara emoțională, aproape de finalul călătoriei, capabil să înțeleagă și să accepte lumea din care face parte.

În „The Queen’s Gambit”, merciurile de șah sunt competitive, antrenante și te țin cu sufletul la gură. Însă majoritatea partidelor se desfășoară fulger, dinamic, în grabă. De cele mai multe ori vedem doar urmările partidelor din perspectiva lui Beth și nu este un lucru rău, pentru că înțelegem banalitatea adversarilor prezentați ca un obiect imobil doar că să fie spulberați de o forță mult prea puternică. Și recunosc că îți oferă o satisfacție aparte să vezi cum Beth cerne concurența cu zâmbetul pe buze.

Foto: Profimedia Images

În schimb meciurile cu adevărat importante au o altă greutate. Scenele nu sunt editate la fel de rapid, mișcările deși dinamice au un ritm aparte, muzica este alertă, iar piesele lovesc tabla de șah cu mai multă putere. Greu de crezut că sportul minții poate fi atât de fizic.

Revanșa împotriva lui Borgov este întâmpinată cu emoție din partea publicului și respect din partea adversarului. Acesta apreciază cât de mult a crescut Beth de la ultima lor întâlnire, acceptă înfrângerea și îi întinde mâna, oferindu-i piesa regelui său. De aceea ultimul meci servește și ca o predare simbolică a ștafetei, modernul ia locul tradiționalului, iar acest lucru este prevestit în episodul cinci chiar de către Borgov.

Este satisfăcător când un scriitor știe când trebuie să încheie o poveste, iar „The Queen’s Gambit” este concluzionat la momentul potrivit. Însă rămân cu un sentiment aproape nostalgic despre personajele noastre, povestea și lumea lor și aș fi vrut să le putem urmări, chiar și după ce s-a tras cortina.

Fiind mini-serie ne putem aștepta ca acesta să fie finalul și cel mai probabil nu va urma o continuare. Dar succesul producției ar putea duce la apariția altor seriale sau adaptări din același gen sau chiar un spin-off unde am putea vedea o altă perioadă sau alte personaje din lumea calculată a șahului.