Recenzie „The Liberator”: Poveasta grăbită a lui Felix Sparks

17.11.2020
Recenzie „The Liberator
Foto: Profimedia Images

În „The Liberator” avem de a face cu o serie formată din patru episoade care pune la încercare convenționalul și povestirea clasică și a cărui popularitate părea că nu se ducea decât în sus, însă a dispărut la fel de repede de pe radar și a lăsat o impresie polarizantă.

Este greu să fii obiectiv când ai de a face cu un film inspirat din fapte reale, mai ales când evenimentele descrise sunt tragice și au lăsat o urma adâncă în istoria omenirii. Este greu să fii rece, să te detașezi complet și să privești evenimentele prin prisma ficțiunii.

Însă avem de a face cu o dramatizare, o reiterație unde se decide cum se va spune povestea. O poveste de multe ori presărată cu elemente fictive, exagerate sau incoerente. Nu critic persoana, ci personajul.

Citește și: Recenzie „The Queen’s Gambit”: Șahul ca suport pentru călătoria spirituală a unei tinere

Roger Ebert declara despre un alt film de război: „Se spune că nu se poate face un film eficient împotriva războiului, deoarece războiul prin natura să este interesant, iar sfârșitul filmului aparține supraviețuitorilor.”

Din păcate nu știm ce este „The Liberator”. Este static prin scenariu și regie și circumstanțial, are un mesaj anti război. Îi lipsește un scop și felul în care sunt prezentate printre cele mai cele sângeroase bătălii din al Doilea Război Mondial lasă loc de dezbatere.

În „The Liberator” se folosește o tehnica prin care animația digitală este suprapusă peste imagini reale, numită rotoscopie. Este cel mai probabil un experiment, o încercare de a stimula imaginația și prin care să produci un alt efect, un efect cathartic pe care, din păcate, nu reușim să îl simțim.

În primele minute trebuie să te adaptezi formatului și confuzia pare că-și face simțită prezența. De aici experiența pendulează între monoton și anevoios, cu mici inserții de dialog clișeic și prea puține momente semnificative.

„Why We Fight” – De ce ne luptăm?

Istoria războaielor ar trebui să înceapă cu întrebarea asta. Deși pare că avem răspuns pentru toate conflictele, eșuăm de fiecare dată când încercăm să răspundem și de fapt povestim un șir de evenimente prin care ne justificăm violența.

Totuși întrebarea nu cred că este adresată marilor conflicte, ci are o altă conotație în cazul de față. Din primele minute începi să te întrebi care este de fapt mesajul, dacă este anti-război sau anti-rasism și dacă într-adevăr alegerea de a spune povestea în felul ăsta a fost cea mai inspirată.

Accidentarea căpitanului Sparks pare să pună pauză acțiunii și amenințarea inamicului dispare complet. Gloanțele se opresc în aer și cad pe pământ și băieții noștri buni se pot mișca în voie pentru că germanii au primit comanda „pe loc, repaus” și s-au dematerializat. Scena tranziționează de la câmpul de luptă la câmpul cu flori fară nici o explicație.
Nu aflăm prea mult despre starea căpitanului deoarece suntem trimiși cu doi ani în urmă și aflăm mai multe despre trecutul lui Felix Sparks.

Acesta este un personaj inspirat din realitate, un ofițer al armatei Statelor Unite care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a comandat Batalionul 3, Regimentul 157 Infanterie, una dintre primele forțe aliate care au intrat în lagărul de concentrare Dachau și au eliberat prizonierii. Însăși faptele care au inspirat seria „The Liberator”.

Ajungem să cunoaștem compania de neadaptați și rebeli pe care o Felix o asamblează. Un grup divers, compus din mexicani, amerindieni și texani, paria armatei americane, produsul dintre „Inglorious Basterds” și „Ocean’s Eleven”, dar cu mai puțină carismă și mai multe clișee.

După primele 45 de minute înțelegem că filmul luptă pe două fronturi, însă nu s-a hotărât spre care înclină mai mult. Este un serial care prezintă printre cele mai importante bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial, dar se concentrează pe discriminarea și segregarea rasială dintr-o țară responsabilă pentru eliberarea celor oprimați pe frontul european. Nu sunt sigur că această decizie a fost cel mai eficient mod de a sublinia mesajul dorit.

Foto: Profimedia Images

Comiți o greșeală în momentul în care evidențiezi cruzimea și sadismul naziștilor prin prisma problemei rasiste din Statele Unite. Atunci când echivalezi cele doua evenimente și arăți cum un singur om a depășit prejudecățile și i-a adus pe toți împreună nu doar simplifici problema, ci jignești adevăratele victime. Punandu-te în prim plan transformi povestea și atenția deviază de la subiectul principal. Astfel „The Liberator” devine un serial egoist cu intenții bune.

Revenirea pe câmpul de luptă

Felix Sparks este arhetipul americanului perfect, Căpitanul America fară scut, mereu la locul potrivit, plăcut de toată lumea, cu o rezolvare și răspuns la orice problemă.

După ce își vindecă rănile, acesta încalcă ordinele și se întoarce alături de soldații lui pe câmpul de luptă din Italia și într-un moment „deus ex machina” își face aparația prin ploaia de gloanțe ca să salveze situația. Dar nu știm care este deznodământul. Presupunem că eroii noștri scapă pentru că ne întâmpină finalul episodului, iar începutul celui de-al doilea episod ne arată cât de mult au avansat pe frontul european.

Te ia de mână și te aleargă prin Europa, îți arată la întâmplare evenimente pe care le consideră cheie și după două episoade nu poți dezlega acțiunea. Fară să știi realitatea din spatele „The Liberator” nu ai putea ghici încotro se îndreaptă.

Citește și: Recenzie „Barbarii”, unul dintre serialele momentului pe Netflix

Nu subminez importanța evenimentelor, însă producția suferă de o serie de probleme creative pe care nu le pot ignora.

Editarea este confuză, scenele pendulează între „două minute” și „doi ani mai târziu”, încât nu mai pricepi unde și cu cine ești, dar lași să curgă acțiunea în speranța că se va termina mai repede.

„The Liberator” vrea să îți spună, nu știe să-ți arate. Scenele sunt sumbre, fade și cu o textură plată. Animația este folosită pentru a accentua și a transmite mai eficient unele emoții, însă aici avem de a face doar cu un experiment.

Spre deosebire de filme precum „Vals Im Bashir” sau „Persepolis”, unde vedem eficiența animației în convertirea unui mesaj puternic, în cazul de față pare că e folosită doar în scop estetic.

Pe alocuri sunt presărate compoziții vii, cadre ce ar putea fi înrămate, momente cu un contrast aprins. Însă imaginea aproape că rămâne statică pe parcursul întregii serii. Este monocromatică și îți servește doar nuanțe de verde cu pete de culori calde pe alocuri.

Când ne aflăm pe câmpul de luptă prezența inamicului inspiră un aer sinistru. Soldații naziști par mânuiți de o forță malefică. Apar în număr mare, dirijați de mânie și simțim neputința personajelor din prim plan.

Dar sunt pioni de sacrificiu, cu un aer aproape supranatural și cu un comportament animatronic. Rangul îți dă dreptul să vorbești, iar conducătorii sunt cei pe care apucăm să îi cunoaștem și singurii care au un dram de personalitate. Personalitate care se traduce printr-un aer de personaj rău din „James Bond” vorbitor de germană.

Bătălia din Franța

Odată ajunși în sudul Franței suntem întâmpinați de muzica și culorile din Provence și pentru moment războiul pare să ia pauză.

Băieții noștri sunt primiți cu brațele deschise de către localnici și serviți cu pâine, vin și șampanie. Dar nu știm cum am tranziîionat de la un câmp de luptă la altul. În continuare „The Liberator” duce lipsă de cursivitate și nu are niciun interes să creeze legătură între scene și episoade. Aplică tehnica cu atât de mult success încât ne putem aștepta la schimbări de ritm în orice moment.

În aceeași manieră locația se schimbă și anotimpul și împreună cu soldații noștri ne aflăm în mijlocul iernii, în plin conflict militar, dar cu Felix Sparks decorat și promovat la rangul de maior. Acest lucru nu pare să-l afecteze și rămâne în continuare același personaj stoic, neclintit în fața ororii războiului.

De data asta avem ocazia să cunoaștem mai bine dușmanul, să pătrundem puțin în mintea lui, să înțelegem problemele soldaților germani pe care nu îi mai percepem doar că pe niște roboți. Locotenentul Voss este introdus că răspuns la înaintarea americanilor. Astfel pe lângă ordine i se plantează metaforic o sămânță care să-l motiveze și cu care publicul poate empatiza, apoi este eliberat din lanțuri că să „păzească curtea de americani”.

Episodul trei, după cum este intitulat „The Enemy”, ne aduce mai aproape de dușman și premoniția maiorului Sparks de la începutul episodului pare să se adeverească.

Vedem că nu avem de-a face cu monștri, ci cu oameni, oameni curajoși care, în ciuda faptului că respectă ordine oribile, au aceleași probleme și temeri că protagoniștii noștri. Episodul ne permite să privim, pentru o secundă, în mintea adversarului și în acel moment putem vedea că nu este lipsit de umanitate.

În cele din urmă, ceea ce-l înfrânge cu adevărat pe maiorul Sparks nu sunt naziștii, ci, din păcate, proprii săi oameni. Știa că inamicul său poate fi învins cu foc și gloanțe, dar cu ce se confruntă acum nu putea fi îmblânzit de aceeași forță. Stiloul era mai puternic decât sabia și într-un final ordinele îl obliga să se supună, neputincios în fața lor.

„Home”, eliberarea Germaniei de tirania oamenilor răi

Finalul seriei începe cu un moment care încapsulează perfect sentimentul de neputință, spaimă și teroare pe care îl transmite războiul. De astfel de execuție duc lipsă toate episoadele și până în momentul de față nu a reușit să lovească cu aceeași greutate ca scena din deschidere.

De altfel episodul patru poartă încărcătura și energia pe care așteptai să o vezi într-un astfel de film. Este întunecat, sângeros, nemilos și, asemenea realitatitii, nu mai ține cont de niciun personaj și toți sunt tratați cu aceeași batjocură și dezumanizare. Însăși maiorul este supus aceluiași tratament și deși neînvins, pare că a ajuns la limită.

„The Liberator” nu se mai teme să fie tabu, să ne arate grotescul și degradarea umană și vedem ororile provocate de un om altuia, fără motiv sau explicație.

Citește și: „The Witcher”: Legatura dintre Renfri, destinul lui Geralt și sabia vrăjitorului

Trece de la Bătălia de la Aschaffenburg către eliberarea lagărului Dachau și deși răul este învins, nu avem puterea de a ne bucura și împărtășim aceeași furie și scârbă cu personajele noastre.

Foto: Profimedia Images

Pe tot parcursul seriei avem un personaj pe care într-un final îl vedem, dar nu apucam să îl cunoaștem decât prin vorbele lui Felix Sparks: Mary. Ea reprezintă o ancoră în lumea reală, inocentă, o constantă pentru Felix, prin care își păstrează speranța, ea îl motivează și îl inspiră să fie un om bun.

„The Liberator” nu trebuie comparat cu „Band of Brothers” sau „Pacific”. Deși este un film de război, acesta nu trebuie pus în balanță cu alte creații doar pentru că descrie același eveniment. Seria discută cu totul altă temă și are propria personalitate.

Însă este o serie mult prea ambițioasă, care are o poveste mult prea mare pentru patru episoade. Se concentrează pe spectacol și mai puțin pe mesaj, astfel filmul ajunge să fie superficial.

Urmărește Go4IT.ro pe Google News